Iulie 2012

Se pare ca nu am mai scris de ceva vreme :)) Nici nu am mai avut cand si nici chef sincer. Au fost multe tare in perioada asta. Tot la munca, tot la Centrul Galata. Viza inca nu a venit. Am mai primit o prelungire pentru contractul cu firma. Acum trebuie sa stau la rand mai mult decat credeam sau mai bine zis, decat speram, pentru ca stiam ca dureaza mult. Acum astept. Numar zilele. Tai zilele de pe calendar, ca sa fiu sincera.
Nu prea mai am rabdare sa stau aici. Mai ales ca acum e jale. Salarii din parti, bani din parti de asemenea, respect tot de acolo. Si se pare ca va fi din ce in ce mai rau pe viitor.Trebuie sa fugim acum cat ne tin picioarele. Cel putin la cum se prezinta canadienii, se vor mai da vize din 2013 tot din parti. De aceea ma bucur foarte tare ca am apucat trenul ala.
Traiasca tara noastra!

Inca un pas spre marea evadare.

La ora asta ninge... Da, e 27 martie si afara zici ca e ianuarie... S-a sucit de tot si vremea. Nici ea nu  mai stie pe ce planeta e. Cand ma uit in calendar nu imi vine sa cred ca deja e primavara. Unde a zburat tot timpul asta, din august pana acum? Zic august pentru ca ala e punctul meu de referinta, calendarul meu cel nou:)) Noul calendar dupa Amalia. Super. De atunci am inceput sa numar fara incetare. Deja au trecut 7 luni de cand am planuit marea evadare. Treburile  merg bine, ma bucur enorm ca trece repede timpul, sa nu apuc sa ma plcitisesc. La franceza mai am un singur test, pe 6 aprilie, din seria celor 4 care trebuie sustinute la Via Canada. Dupa asta nu stiu ce va urma, o sa imi spuna ei. Nici nu ma panichez prea tare, stiu ca o sa mearga de la sine totul. Momentan am terminat prima etapa din emigrare, astept acum raspuns de la autoritatile de imigratie, sa imi spuna daca e ok sau nu cererea mea, daca ma incadrez in cerinte sau nu. Stresul nu e mare, cei de la firma s-au ocupat de tot, desi a costat mult. Important e sa ma vad decolata si cam asta a fost aici! Incerc sa mai am rabdare, sa ma mai bucur de ce am aici, sa traiesc clipa cum s-ar spune. Dupa cum spuneam , Prison Break inca se filmeaza!

Romania?!

Ianuarie 2011... Uite ca a trecut timpul si am deja 2 luni de munca...Salariul e de mizerie, nici nu am chef sa il spun... Atat pot sa zic, femeia de serviciu are mai mult ca mine:)) In fine, sa lasam asta.
Canada e din ce in ce mai aproape... Franceza merge bine. Imi place. Imi place ideea ca in curand tot cosmarul asta se va termina si in sfarsit voi putea spune I`m free! Aici e din ce in ce mai sufocant... In afara faptului ca esti tratat ca un gunoi, indiferent de studii sau de munca prestata, mai e si faptul ca tot ce face statul asta e o mizerie fara de sfarsit. Au taiat bani de la mame, de la alocatii, de la pensionari, de la tot ce se putea. Au dat afara tot ce s-a putut si inca mai vor sa mai dea in urmatorii ani. Nimeni nu mai intelege nimic, nimeni nu se mai simte ca acasa. Au inceput crimele alea misto gen Dexter, cu trupuri taiate si aruncate in ape, cadavre aruncate pe sub paturi si in dulapuri. Nu mai vorbesc de sinucideri. Ce sa mai, horror adevarat. Trait zi de zi, acest vis urat nu are cum sa nu se influenteze, nu are cum sa nu te innebuneasca de creieri. Si uite asa te mai uiti o data in calendar, mai oftezi o data, mai ridici si luna asta salariul ala de sters la fund, si uite cum trece vremea.
De aia zic, Canada pare din ce in ce mai viabila ca solutie. E o idee geniala de evadare din tot ce inseamna Romania. Deja aici totul e prea bolnav, e prea daramat ca sa mai poata fi indreptat sau recuperat. E cum ar zice cineva : game over! Desi curajul pare ca nu  mai are loc printre atatea nenorociri, inca mai sper ca o sa fie bine, ca o sa reusesc sa depasesc toate mizeriile astea si ca o sa ajung undeva atat de departe de aici, incat sa mi se para ca nu am trait nicicand in tara asta. Imi pare rau pe de o parte ca e asa, ca trebuie sa plec de acasa pentru a ma simti si eu om. Chiar imi pare rau... Insa ce sa fac? Nu mai am motive sa stau aici. Nu mai am putere si nici timp de pierdut. Am epuizat toate incercarile si toate scuzele pentru tara asta . Deci, de ce Romania?!

A fi sau a nu fi roman? Nici una nici alta.

A fi sau a nu fi? Nici una, nici alta, asa cum ar fi zis Cioran. Marele Cioran... ca bine le mai zice uneori... 
Deja sunt in a patra saptamana de munca. Niste oameni minunati, atat beneficiarii,cat si colegii mei. Cand ma duc acolo imi dau toata silinta sa uit ce e rau si sa le dau tot ce e mai bun in mine. Pentru ca merita. Sunt oameni simpli, cu probleme infinit mai multe decat ale noastre, cei obisnuiti. Ei, cei speciali, cum le zic eu, sunt de mii de ori mai fericiti ca noi. Au foarte multe probleme de ordin medical, dar sufleteste dau lectii multora... Cred ca ar trebui sa ii vada si sa ii auda macar o zi Base& co. Cred ca o zi cu ei le-ar face mult bine. Pentru ei ca oameni, daca a mai ramas ceva  uman in ei ... Le-ar da lectii de supravieturie intr-un sistem si asa dement. Le-ar arata ca nu si-au pierdut farama de omenie, desi statul le ia si mica indemnizatie de handicap care o mai au . Le-ar da ceata, ce sa mai ! Dar cum acesti conducatori nu isi vad decat de ale lor, e imposibil sa primeasca o asemenea lectie de la oameni ca beneficairii mei. A, am uitat sa zic, toti sunt cu dizabilitati psihice si mentale. Cred ca e important sa spun asta, pentru ca e o dizabilitate care nu iti permite sa fii acceptat... Mereu si mereu si mereu esti respins... Adica " nu ii duce capul" . Auzi expresie... dar pe astia care ne omoara cu zile, ii duce ceva? Macar capul? Nu prea cred... Acum e momentul sa intreb: a fi sau a nu fi roman? A trai sau nu in Romania? A incerca sau nu sa faci ceva aici ? Ei bine, eu am zeci de exemple care spun ca nu ai cu cine sa lupti! Nu ai cu cine sa stai de vorba sa incerci macar sa le faci un bine cel putin acestor oameni care au nevoie de atentie... Pur si simplu nu te baga nimeni in seama... Si atunci te intrebi daca mai are sens sa lupti fara rezultat sau sa renunti. O parte din tine zice ca daca renunti esti un las, iar cealalta parte spune ca daca lupti  de unul singut esti aproape dement. Asadar? Ce preferi? Sa fii nebun sau sa fii las? Uite la asta ma gandesc eu ceas de ceas, zi de zi, luna de luna... Si ma tot gandesc si vad cum trece timpul si parca vad ca acusi ma trezesc in fata interviului pentru plecare. Sper pana atunci sa lamuresc ce vreau sa fiu, dementa sau lasa... Oricum , fiecare zi care trece alaturi de cei de la munca, ma face sa cred ca inca se mai poate face ceva pentru acesti oameni,numai ca e nevoie de bani. Cascaval la greu, iar aici nu ai cum sa il produci... Decat prin cerseala asta vesnica la autoritati, la conducere, etc. 
Pana aici e clar... Lupta cu morile de vant e buna pentru fizic, dar rea pentru psihic... Eu sunt  multumita ca muncesc acolo si ca intr-adevar ii vad pe ei mai fericiti zi de zi. Inseamna ca si eu am contribuit la asta, ceea ce e un lucru bun. Dincolo insa de toate astea, lipsesc multe, atat de multe... Si nu visez la o viata roz,  stiu ca nu exista.. Dar as vrea macar o culoare aproape de roz, un mov sa zic... Da, sa fie viata mov, adica cu ceva resurse si ceva vointa din partea celor din jur...si ceva mai multa toleranta. Atat as vrea... 
Din pacate insa aici nu se poate nici macar asta ... Nu sunt pesimista. Vad doar realitatea asa cum e si ma intreb iar: pana cand o viata din asta si un sentiment de neputiinta? Asadar cred ca lasitatea de mai sus,despre care ziceam , e o varianta plauzibila. In speranta ca intr-un viitor indepartat lucururile se vor schimba in bine si aici, zic: a fi om e mai preus decat a fi roman sau alta nationalitate!
Iar la final, sper ca Cioran sa nu aiba dreptate cand zicea: Toate apele au culoarea inecului.
 

Si sunt in campul muncii! plus Facem revolutie!

Mai greu asa, dar am reusit. Am trecut de proba scrisa cu 9.50, au fost 5 subiecte din legile care le-au dat la bibliografie si 9.60 la interviu, unde ne-au intrebat diverse chestii gen " de ce vrem sa lucram acolo, de ce am pleca din sistem". Bineinteles ca nu are sens sa ma gandesc la salariu. 
Tot ieri am primit de la Canada vestea ca dosarul meu e trimis la amabsada. Mai dureaza pana la 9 luni si am decolat de aici. O veste  mai buna ca asta nici ca se putea da!  Mi-au trimis carti de franceza, tre sa invat, sa ma testez etc. De acum pot spune ca sunt asa multumita, ca nu am cuvinte sa exprim...
Mai bine sa ne uitam in jur. Acum e miting de protest la Parlament. Toata lumea e acolo, in jur de  100.000 de oameni care isi urla foamea. Printre care si Che al meu. S-a dus sa isi apere drepturile, asa cum a jurat candva  ca va apara si tara. Si uite ca sta si indura frigul si foamea si tot ce mai e acolo...Si tot nu se lasa. Problema e ca astia in Parlament nu incep votul, desi e ora 16 deja si ar fi trebuit de la 11 sa spuna ceva. O tot lungesc de parca nu e clar, Guvernul trebuie sa pice! Trebuie sa avem mai mult de 4 milioane salariu ca debutanti, trebuie sa li se dea norma de hrana angajatilor din sistemul de justitie, trebuie sa li se dea chiria politistilor. Trebuie ca studentii sa nu mai stea cu anii someri dupa ce termina facultatea. Toate astea trebuie facute, chiar daca e criza. Ne multumim  si cu mai putin, dar nu cu deloc!O tara intreaga sta cu sufletul la gura, asteapta sa li se dea painea ( furata!) inapoi!
Daca va reusi sa treaca motiunea sau nu, vom vedea. Presimt ca mai pe seara mai postez ceva aici... Nu se termina totul asa simplu. 
Facem revolutie! 

Pregatire intensa

 Joi e ziua concursului. Am de invatat 2 legi, nu prea grele, destul de logice, spre mirarea mea. De obicei sunt foarte complicate si incurcate. Se pare ca in ceea ce priveste persoanele cu handicap, totul e mai clar. Va fi un test grila, dupa care un interviu pentru cei care iau peste 7. Astept cu mare nerabdare ziua de joi, sa am ocazia sa arat ca pentru meseria asta m-am pregatit atata amar de vreme si ca merit sa lucrez intr-o institutie. E adevarat, la inceput va fi mic salariul, va fi  greu si cu programul, dar toate astea se vor regla dupa cateva luni. I-am ales pe acestia, pentru ca dintre toti, sunt cei mai normali. Desi au o gramada de probleme fata de noi, sunt mult mai umani. Spre deosebire de noi cei ce ne consideram normali, ei nu si-au pierdut umanul. Si nu o zic din mila sau compasiune sau mai stiu eu ce. Am vazut destui pana acum, in special copii, si pot spune ca mi-au placut mai mult decat cei obisnuiti si fara probleme. Acum voi lucra cu adulti. Cu ei nu prea am luat contact, doar i-am vazut, nu stiu cum va fi ... Insa nici nu ma dau inapoi. O sa incerc sa fac totul cat mai bine si  mai frumos, sa ajung acasa dupa program cu satisfactie macar, daca cu salariu nu. Pana la urma, banii  nu aduc fericirea. De cate ori nu m-am trezit singura si trista, desi eram pe o plaja minunata sau intr-o tara superba. Nimic nu aduce mai multa bucurie decat sa stii ca ai facut ceva bun la sfarsitul zilei si ca ai reusit sa faci niste oameni sa depaseasca mai usor problemele. 
Asa ca ma pregatesc intens. Materialul de invatat nu e greu, nu e mult, sau poate mi se pare mie asa pentru ca imi place despre ce e vorba in el. In sfarsit pot spune ca simt ceva, simt ca nu fac ceva in van... asa cum mi s-a intamplat pana acum de atatea ori. Poate in cele din urma, asta era pentru mine. S-a vedea joi ce si cum .  

Si daca dragoste nu e, ce mai e?

  Cu toate evenimentele din ultima vreme, revolte, panarama, taieri de salarii, lipsa locurilor de munca, am omis sa vorbesc de un lucru foarte important: iubirea! O da...Si ce e mai frumos decat un zambet si o privire care sa iti fie aruncate asa pe furis de catre  persoana pe care o iubesti? Tot raul dispare atunci cand acea persoana e  langa tine, te strange in brate si iti spune ca totul va fi bine. Si mai mult ca sigur nu e vorba de co-dependenta.  E vorba doar de ...love. Nu sunt eu prea romantica, dar cand e vorba de a spune ce e mai important pe lume, spun sigur si clar: dragostea. Am descoperit nu demult o melodie a regretatei Madalina Manole. Ii stiam cateva cantece, dar asta mi-a scapat. Si m-a cucerit...in special prin versuri. Probabil multi o stiu, Jucatorul de iubiri se numeste. E plina de acel ceva, ceva ce lipseste in ziua de azi. Dincolo de suferinta si melancolia din versuri, gasesc ca e o piesa foarte sensibila si plina de intelesuri. In special pentru cei care iubesc sau au iubit macar o data printre nebuniile acestei vieti. 
  Revenind la ale noastre, panarama continua. In tara e dezastru, e un fel de bomba ce sta sa explodeze. Au iesit si profii in strada si studentii. Din cate stiu eu, cele mai mari nenorociri le fac studentii. Ei sunt cel mai sensibil capitol din societate. Sunt tineri, sunt plini de avant si de exuberanta. Asa ca pot usor degenera in chestii rele. Sau bune daca e sa fiu sincera:)) 
  Dar pana la urmatoarea revolutie zic: let there be love!