A fi sau a nu fi roman? Nici una nici alta.

A fi sau a nu fi? Nici una, nici alta, asa cum ar fi zis Cioran. Marele Cioran... ca bine le mai zice uneori... 
Deja sunt in a patra saptamana de munca. Niste oameni minunati, atat beneficiarii,cat si colegii mei. Cand ma duc acolo imi dau toata silinta sa uit ce e rau si sa le dau tot ce e mai bun in mine. Pentru ca merita. Sunt oameni simpli, cu probleme infinit mai multe decat ale noastre, cei obisnuiti. Ei, cei speciali, cum le zic eu, sunt de mii de ori mai fericiti ca noi. Au foarte multe probleme de ordin medical, dar sufleteste dau lectii multora... Cred ca ar trebui sa ii vada si sa ii auda macar o zi Base& co. Cred ca o zi cu ei le-ar face mult bine. Pentru ei ca oameni, daca a mai ramas ceva  uman in ei ... Le-ar da lectii de supravieturie intr-un sistem si asa dement. Le-ar arata ca nu si-au pierdut farama de omenie, desi statul le ia si mica indemnizatie de handicap care o mai au . Le-ar da ceata, ce sa mai ! Dar cum acesti conducatori nu isi vad decat de ale lor, e imposibil sa primeasca o asemenea lectie de la oameni ca beneficairii mei. A, am uitat sa zic, toti sunt cu dizabilitati psihice si mentale. Cred ca e important sa spun asta, pentru ca e o dizabilitate care nu iti permite sa fii acceptat... Mereu si mereu si mereu esti respins... Adica " nu ii duce capul" . Auzi expresie... dar pe astia care ne omoara cu zile, ii duce ceva? Macar capul? Nu prea cred... Acum e momentul sa intreb: a fi sau a nu fi roman? A trai sau nu in Romania? A incerca sau nu sa faci ceva aici ? Ei bine, eu am zeci de exemple care spun ca nu ai cu cine sa lupti! Nu ai cu cine sa stai de vorba sa incerci macar sa le faci un bine cel putin acestor oameni care au nevoie de atentie... Pur si simplu nu te baga nimeni in seama... Si atunci te intrebi daca mai are sens sa lupti fara rezultat sau sa renunti. O parte din tine zice ca daca renunti esti un las, iar cealalta parte spune ca daca lupti  de unul singut esti aproape dement. Asadar? Ce preferi? Sa fii nebun sau sa fii las? Uite la asta ma gandesc eu ceas de ceas, zi de zi, luna de luna... Si ma tot gandesc si vad cum trece timpul si parca vad ca acusi ma trezesc in fata interviului pentru plecare. Sper pana atunci sa lamuresc ce vreau sa fiu, dementa sau lasa... Oricum , fiecare zi care trece alaturi de cei de la munca, ma face sa cred ca inca se mai poate face ceva pentru acesti oameni,numai ca e nevoie de bani. Cascaval la greu, iar aici nu ai cum sa il produci... Decat prin cerseala asta vesnica la autoritati, la conducere, etc. 
Pana aici e clar... Lupta cu morile de vant e buna pentru fizic, dar rea pentru psihic... Eu sunt  multumita ca muncesc acolo si ca intr-adevar ii vad pe ei mai fericiti zi de zi. Inseamna ca si eu am contribuit la asta, ceea ce e un lucru bun. Dincolo insa de toate astea, lipsesc multe, atat de multe... Si nu visez la o viata roz,  stiu ca nu exista.. Dar as vrea macar o culoare aproape de roz, un mov sa zic... Da, sa fie viata mov, adica cu ceva resurse si ceva vointa din partea celor din jur...si ceva mai multa toleranta. Atat as vrea... 
Din pacate insa aici nu se poate nici macar asta ... Nu sunt pesimista. Vad doar realitatea asa cum e si ma intreb iar: pana cand o viata din asta si un sentiment de neputiinta? Asadar cred ca lasitatea de mai sus,despre care ziceam , e o varianta plauzibila. In speranta ca intr-un viitor indepartat lucururile se vor schimba in bine si aici, zic: a fi om e mai preus decat a fi roman sau alta nationalitate!
Iar la final, sper ca Cioran sa nu aiba dreptate cand zicea: Toate apele au culoarea inecului.
 

Si sunt in campul muncii! plus Facem revolutie!

Mai greu asa, dar am reusit. Am trecut de proba scrisa cu 9.50, au fost 5 subiecte din legile care le-au dat la bibliografie si 9.60 la interviu, unde ne-au intrebat diverse chestii gen " de ce vrem sa lucram acolo, de ce am pleca din sistem". Bineinteles ca nu are sens sa ma gandesc la salariu. 
Tot ieri am primit de la Canada vestea ca dosarul meu e trimis la amabsada. Mai dureaza pana la 9 luni si am decolat de aici. O veste  mai buna ca asta nici ca se putea da!  Mi-au trimis carti de franceza, tre sa invat, sa ma testez etc. De acum pot spune ca sunt asa multumita, ca nu am cuvinte sa exprim...
Mai bine sa ne uitam in jur. Acum e miting de protest la Parlament. Toata lumea e acolo, in jur de  100.000 de oameni care isi urla foamea. Printre care si Che al meu. S-a dus sa isi apere drepturile, asa cum a jurat candva  ca va apara si tara. Si uite ca sta si indura frigul si foamea si tot ce mai e acolo...Si tot nu se lasa. Problema e ca astia in Parlament nu incep votul, desi e ora 16 deja si ar fi trebuit de la 11 sa spuna ceva. O tot lungesc de parca nu e clar, Guvernul trebuie sa pice! Trebuie sa avem mai mult de 4 milioane salariu ca debutanti, trebuie sa li se dea norma de hrana angajatilor din sistemul de justitie, trebuie sa li se dea chiria politistilor. Trebuie ca studentii sa nu mai stea cu anii someri dupa ce termina facultatea. Toate astea trebuie facute, chiar daca e criza. Ne multumim  si cu mai putin, dar nu cu deloc!O tara intreaga sta cu sufletul la gura, asteapta sa li se dea painea ( furata!) inapoi!
Daca va reusi sa treaca motiunea sau nu, vom vedea. Presimt ca mai pe seara mai postez ceva aici... Nu se termina totul asa simplu. 
Facem revolutie! 

Pregatire intensa

 Joi e ziua concursului. Am de invatat 2 legi, nu prea grele, destul de logice, spre mirarea mea. De obicei sunt foarte complicate si incurcate. Se pare ca in ceea ce priveste persoanele cu handicap, totul e mai clar. Va fi un test grila, dupa care un interviu pentru cei care iau peste 7. Astept cu mare nerabdare ziua de joi, sa am ocazia sa arat ca pentru meseria asta m-am pregatit atata amar de vreme si ca merit sa lucrez intr-o institutie. E adevarat, la inceput va fi mic salariul, va fi  greu si cu programul, dar toate astea se vor regla dupa cateva luni. I-am ales pe acestia, pentru ca dintre toti, sunt cei mai normali. Desi au o gramada de probleme fata de noi, sunt mult mai umani. Spre deosebire de noi cei ce ne consideram normali, ei nu si-au pierdut umanul. Si nu o zic din mila sau compasiune sau mai stiu eu ce. Am vazut destui pana acum, in special copii, si pot spune ca mi-au placut mai mult decat cei obisnuiti si fara probleme. Acum voi lucra cu adulti. Cu ei nu prea am luat contact, doar i-am vazut, nu stiu cum va fi ... Insa nici nu ma dau inapoi. O sa incerc sa fac totul cat mai bine si  mai frumos, sa ajung acasa dupa program cu satisfactie macar, daca cu salariu nu. Pana la urma, banii  nu aduc fericirea. De cate ori nu m-am trezit singura si trista, desi eram pe o plaja minunata sau intr-o tara superba. Nimic nu aduce mai multa bucurie decat sa stii ca ai facut ceva bun la sfarsitul zilei si ca ai reusit sa faci niste oameni sa depaseasca mai usor problemele. 
Asa ca ma pregatesc intens. Materialul de invatat nu e greu, nu e mult, sau poate mi se pare mie asa pentru ca imi place despre ce e vorba in el. In sfarsit pot spune ca simt ceva, simt ca nu fac ceva in van... asa cum mi s-a intamplat pana acum de atatea ori. Poate in cele din urma, asta era pentru mine. S-a vedea joi ce si cum .  

Si daca dragoste nu e, ce mai e?

  Cu toate evenimentele din ultima vreme, revolte, panarama, taieri de salarii, lipsa locurilor de munca, am omis sa vorbesc de un lucru foarte important: iubirea! O da...Si ce e mai frumos decat un zambet si o privire care sa iti fie aruncate asa pe furis de catre  persoana pe care o iubesti? Tot raul dispare atunci cand acea persoana e  langa tine, te strange in brate si iti spune ca totul va fi bine. Si mai mult ca sigur nu e vorba de co-dependenta.  E vorba doar de ...love. Nu sunt eu prea romantica, dar cand e vorba de a spune ce e mai important pe lume, spun sigur si clar: dragostea. Am descoperit nu demult o melodie a regretatei Madalina Manole. Ii stiam cateva cantece, dar asta mi-a scapat. Si m-a cucerit...in special prin versuri. Probabil multi o stiu, Jucatorul de iubiri se numeste. E plina de acel ceva, ceva ce lipseste in ziua de azi. Dincolo de suferinta si melancolia din versuri, gasesc ca e o piesa foarte sensibila si plina de intelesuri. In special pentru cei care iubesc sau au iubit macar o data printre nebuniile acestei vieti. 
  Revenind la ale noastre, panarama continua. In tara e dezastru, e un fel de bomba ce sta sa explodeze. Au iesit si profii in strada si studentii. Din cate stiu eu, cele mai mari nenorociri le fac studentii. Ei sunt cel mai sensibil capitol din societate. Sunt tineri, sunt plini de avant si de exuberanta. Asa ca pot usor degenera in chestii rele. Sau bune daca e sa fiu sincera:)) 
  Dar pana la urmatoarea revolutie zic: let there be love! 

Ei, cum sa nu iti bagi ...?

Ultimele noutati: incerc sa ma angajez. Da... Chiar e un sport extrem, asa cum ma asteptam... Am primit ceva ponturi daca pot sa le zic asa, primul la un call center. Cred ca norocul a facut sa nu ma angajez acolo, desi am fost la interviu... Toata treaba era in engleza, trebuia sa suni la diversi clienti si sa vorbesti cu ei, sa ii intrebi diverse treburi etc. Pana aici simplu si frumos. Salar de minim 300 de euro (!) cu posibilitati de avansare la capitolul bonusuri. La interviu am stat de vorba cu un tip, care cand mi-a vazut Cv-ul, a zis " you know, I don`t give a fuck about the diplomas". Hmmm, mi-am zis, ia uite si asta ce destept e... Am continuat interviul, desi deja aveam o greata enorma. Tot se lega de faptul ca nu il intereseaza cata scoala am, doar sa fac treaba. In final am plecat a zis ca ma suna. Intre timp, am aflat ca acel call center nu e decat sediul unui bordel, ca sa zic pe romaneste. Un loc in care se angajeaza numai tineri pana in 25 de ani, probabil ca sa reziste la consumul de droguri si la orgiile ce se desfasoara acolo, adica in timpul liber, pardon! Am luat foc, bineinteles, mi-am zis ca de aia nu il interesa pe ala scoala mea:)) ha, ha! ce mizerie de tara! Pana unde poate poate merge nesimtirea, tupeul ordinar si  mai ales ipocrizia?!?!  Adica nu contau diplomele mele, dar conta sa pot sa le fac lor bani si sa ma distrez cu ei pe la petreceri . 
Trecand peste asta, bineinteles ca nu aveam de gand sa ma mai duc acolo, am aflat de alt pont. La un centru pentru persoane cu dizabilitati. Toate bune, ca era pe postul meu, de psihopedagog. Am zis sa imi fac dosarul si sa ma duc sa il depun, sa fiu si eu in grafic pentru concurs. Ma duc elegant la serviciul de caziere judiciare si cand colo : greva! Greva? Da...aia de la finante nu muncesc ca nu-s multumiti de Guvern. Iaca na... Adica eu marti am aflat de treaba asta, azi, joi, ma duc sa scot cazierul ca stiam ca mi-l da pe loc, si iaca treaba. Normal, nu se stie cand termina aia de protestat, eu maine trebuia sa depun dosarul. Acum stau si ma uit in sus, si ma intreb cine e de vina? Nici nu mai vreau sa ma gandesc, nu mai am chef de nimic. Astept sa isi revina aia, poate pana luni am si eu noroc sa depun un rahat de dosar pentru o mizerie de post. 
Si uite asa am ajuns sa ma intreb: sunt eu dementa ca ma zbat sa mai fac ceva aici sau sunt aia dementi ca si-au pus bine in gand sa ne alunge cu orice pret? Oricare ar fi raspunsul, un lucru e cert: incet, dar sigur, iti piere cheful de orice. 
Multumesc din inima scumpa patrie pentru tot ! 
ps: Mai am de asteptat 2 saptamani raspuns de la firma canadiana sa vad ce urmeaza in procesul de emigrare. Atat a mai ramas...  

Just a dream?

E o dimineata prea bestiala de toamna... De vreo saptamana incoace e cald si frumos, mai frumos decat vara as zice. Soare, un pic de nori albi, pufosi, un pic de frunze cazute. Numai in parc as sta...
Cand ma trezesc dimineata si vad atata soare si asa frumusete zic ca Romania is my country! Unde s-ar mai vedea asa frumos totul? Si parca deodata dispare tot raul... Si privesc in sus si vad ca nu e chiar asa nasol cum pare...Ma tot gandesc ca plecarea de aici e asa ciudata... Aici inteleg totul dintr-o privire... Tare as vrea sa fie numai un vis urat totul si sa ma trezesc si sa fie misto si in tara mea...
Dar ceva ma zgarie pe creier cand deschid tv-ul. A, da... Sunt tipetele de foame ale romanilor! la propriu... Vad o femeie cum se intinde pe jos in fata Guvernului si se zbate ca un peste pe uscat, urlandu-si saracia... vad cum mii de politisti flutura catusele in aer amenintand Guvernul... Vad pensionari care plang ca nu le ajung 400 de lei pentru a supravietui... Si mai vad copii care nu iau bacu-ul, pentru ca parintii, din cauza saraciei, au plecat la  munca in Italia si au uitat de ei... Apoi ma uit la ei, la guvernanti, care spun ca saracia e numai la tv, ca in realitate nu e asa rau... Si apoi zic: just a dream? Nu...Din pacate e pe bune... Indemnul conducatorilor e mereu acelasi pe toate canalele tv: plecati daca nu va convine! Si eu ma intreb: plec pentru ca asa vreau eu sau pentru ca ma fugareste toata treaba asta? Asta e o intrebare foarte buna...Si pe cat de buna, pe atat de grea... De ce trebuie sa fugim de aici? De ce nu ne lasa sa traim unde vrem si cum vrem si cu cine vrem? Retoric... 
Probabil ca nu voi afla raspunsul la toate astea... Un lucru e cert: Increderea se pierde o singura data... O singura data mi-am pierdut increderea in tara asta ... Si nu in ea, cat in ceea ce se intampla in ea... Daca o sa o pot recupera vreodata, s-a vedea. Cert e ca mi se rupe inima, incet dar sigur, zi de zi, ora de ora... Munca si vietile celor care au vrut o tara unita s-au dus dracului... Imi mai ramane sa zic: Unde esti tu Tepes Doamne? Cred ca nici tu nu mai vrei sa vezi in ce s-a transformat frumusetea asta de tara... 
Asa ca intreb pentru ultima data: it's just a dream, Base? Sau chiar ne alungi pe toti de aici?!
 

A venit toamna

A venit frigul... Ploua, bate vantul, vreme de stat in casa. Dar nu degeaba... Am descoperit, desi cam tarziu, un serial super tare: Lie to me. Imi tot spunea lumea despre el, dar nu imi gaseam timp sa il urmaresc. Acum stau toata ziua si ma uit la el :) E chiar fain, il recomand tutror celor care au idee cat de cat despre body language. Eu o iau ca pe o imbunatatire a abilitatilor pe care deja le am, pentru ca nu e prima data cand aud sau vad chestii din astea. Am luat chiar si notite:D...
By the way, cu franceza e jale. Ma chinui destul de mult cu pronuntia, desi profa mi-a zis ca sunt la nivel mediu . Wow...mediu.Oricum ma straduiesc...Acum imi doresc mai mult ca niciodata sa plec de aici ... Motive? Destule... majoritatea legate de bani. C`est la vie... 

Si veni, si trecu si ziua aia...

Am fost la Bucuresti, am dat interviul, l-am luat. Asta asa, pe scurt... Pe larg, am vizitat orasul meu de suflet. Cum am pasit in el, deja parca eram acasa. Nu stiu de ce, nu vreau sa zic mai bine, ca stiu de ce, dar mereu a fost fain la Bucuresti. Mi-a placut tot, incepand cu strazi, oameni si terminand cu parcuri, metrou si altele ce am vizitat pe acolo.
In concluzie, ca asta-seara nu am forta de povestit, plec mai departe cu interviul vietii pentru Canada. Yes! Yes man :D 

Inca o zi

A mai ramas o zi pana ajung la Bucuresti sa vedem despre ce vorba la biroul lor minunat. M-am tot uitat pe net, am zis sa mai caut una, alta,sa verific daca e teapa sau nu. Pana acum am observat ca e ok. Am un pic de emotii pentru luni, dar calatoria cu trenul ma incanta. Mereu mi-a placut sa merg cu trenul, nu stiu de ce. Ma relaxeaza si tot timpul trenul m-a dus in locuri faine. 
Mai am de completat un formular... Totul pare simplu, usor de aplicat...Parca as visa... 
Va trebui sa mai am un pic de rabdare si sa iau totul cu calm si realism. 
Si poate... Canada here I come! ha!

Si asa incepe "distractia"

Sa trecem si la lucruri un pic mai vesele, daca le pot spune asa.  Acum o  luna si jumatate am trimis un formular pentru emigrare in Canada. Bineinteles ca nu ma asteptam la vreun raspuns miraculos. Nu stiu de ce, dar in ultima  vreme mi-a cam pierit optimismul. Fix de ziua mea insa, pe la ora 18, cand m-am decis sa deschid mailul pentru ultima data in acea zi, am gasit ceva miraculos de-a dreptul. Un raspuns de la emigrari. Ha! Ce treaba, mi-am zis in gand. Imi spuneau ca mi-a fost selectata cererea si ca ma asteapta pe 30 august la Bucuresti pentru a continua procedurile in vederea obtinerii vizei. Mai sa fie! Uite ca a inceput sa incolteasca o mica si umila speranta si in inima mea. O speranta ca poate voi avea sansa sa realizez ceva frumos in viata asta. Viata care mi-ar fi placut sa o fi trait aici, in scumpa mea tara... Dar...se pare ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.
Bun. Pana aici toate bune. Am dat alarma in casa, am zis ca imi trebuie bani si ca plec la Bucuresti. In prima faza mi-au cerut 550 de dolari canadieni, un formular tip de completat si 8 poze recente. Zis si facut. Numai ca imi expirase pe 20 buletinul si ... vai! ce coada era la Evidenta populatiei! Si in plus, dureaza 30 de zile pana il elibereaza... M-a cuprins panica cu gandul la ziua de 30 cand mie imi trebuie buletinul! Pana la urma am rezolvat si cu asta. Acum astept cu nerabdare sa ajung la biroul alora de la Bucuresti sa vad ce imi spun si ce urmeaza. Mai ales, ce urmeaza! De acum incepe distractia cu umblatul, cu statul la cozi, cu nervii de rigoare si cu stresul aferent. Poate insa o sa fie cu folos toate astea si la anul pe vremea asta o sa stau la plaja la ocean. ha ha!  Stii cu vrabia care viseaza malai nu? 
Nu imi permit insa sa imi pierd speranta, care si asa cu greu am redobandit-o. Multumesc draga tara ca ma alungi. Multumesc si pentru ca m-ai invatat atatea. O sa iti trimit o vedere pentru asta. 

Contra patria

Pacat ca... Nu e nimeni care sa ne lase sa traim in pace aici!
Mai devreme am spus in cateva cuvinte cat de mult imi place aici si de ce... Pe scurt, ca nu are sens sa scriu poezii pentru Romania.
Asa... Aici insa nu suntem lasati in pace, sa reusim sa crestem, sa reusim sa realizam ceva. Am zis ca induram, 1 an, 2, 10, 20 ! Am ajuns sa induram chiar 20. Am zis, poate, poate s-a schimba ceva... Si acum privim cum ne-am intors de unde am plecat. Suntem in acelasi loc, daca nu mai rau, de unde candva trageam sperante ca ne vom ridica...Ca tara, ca popor... 
Nu cred ca cineva se plange cand spune ca asa nu se mai poate si ca ceva trebuie facut... Ce putem sa facem cand nu avem de partea noastra pe nimeni... Nici macar noi intre noi nu ne mai ajutam, ne dam in cap unii la altii, furam , batem, mintim , inselam etc. Nu mai avem nici macar unitate sau macar un minim de patriotism... Cine ma aude zice ca fac propaganda... Dar nu fac decat sa sufar... Sa mor incet, incet vazand ca ...ne alunga! Da... asta e si ideea acestui blog. Sa imi spun parerea cu privire la modul in care aceasta conducere, a acestei tari, a ajuns sa isi fugareasca oamenii. 
Candva eram de parere ca doar lasii pleaca... Ii judecam si ma gandeam cat de slabi sunt cei ce parasesc locul in care s-au nascut, au crescut si au iubit pentru prima data...Acum insa stiu ce simt acei oameni care au ales plecarea... Acum inteleg cand ajunge cutitul la os, cand iti vine sa urli ca nimeni nu te ia in seama, cand tu ai facut tot ce ai putut sa fie bine. Sa fie patriotismul o scuza pentru cei ce aleg sa ramana sau ei pur si simplu " se descurca" altfel? Pile, relatii etc... Nici nu vreau sa ma mai gandesc cate se mai fac... Nici nu vreau sa condamn pe cei ce apeleaza la astfel de mijloace...pana la urma, fiecare cum poate... Dar cu noi, restul, cum ramane? Cu cei care am invatat ceva, care am vrut sa facem aici o cariera pe buna dreptate si nu impinsi de la spate? Cum ramane cu cei ce tinem cu adevarat la aceasta tara?... Noi unde sa fugim, unde sa ne ascundem si cui sa spunem ce avem pe suflet?

Pro Patria

Poate suna putin comunist " patria", dar cu totii am prins mai mult sau mai putin din acea perioada... Asa ca voi folosi patria si nu tara. Imi place mai mult, suna mai real. Traiesc aici de 24 de ani. In tot timpul asta pot spune ca am avut parte mai mult de chestii bune, decat de rele... Am reusit sa ma bucur de tot ce mi-a fost oferit... Asta pana nu demult... Dar ajung si acolo... 
Romania e locul nostru, fie ca mergem in vacante peste mari si tari, fie ca traim peste oceane. Vrem, nu vrem, asta e. Cui ii place bine, cui nu, tot bine. Mie imi place. Imi place Romania nu doar pentru ca are paduri frumoase si verzi, mare neagra si cu valuri inalte, imi place pentru ca aici am invatat sa merg, sa vorbesc... Aici am invatat sa privesc oamenii in ochi si sa le spun ce vreau si ce simt... Aici am invatat sa iubesc. Asta e cel mai mare merit, daca ii pot spune asa, al acestui loc... Poate daca traim in alta tara, nu stiam sa iubesc asa frumos, asa intens, asa curat. Aici insa am reusit sa primesc aceasta calitate. Imi mai place Romania pentru ca m-a invatat carte. M-a ajutat sa ma dezvolt ca om, poate nu financiar, dar cu siguranta intelectual, moral si afectiv. Cine stie cum eram daca traiam in alte parti... 
da...Iubesc locul asta nu pentru ceea ce e, ci pentru ceea ce ma face sa simt cand sunt aici.... 
I love you Romania...
Pacat ca...